Nu este deloc de neglijat o anumită coincidenţă: grupul de cetăţeni care consideră dictatura sanitară o binecuvântare este milimetric acelaşi care scanda nu de mult lozinca pe deplin ineptă “Vrem spitale, nu catedrale!” – vorbim despre nişte oameni care vor tot felul de lucruri, numai sănătate nu. Sau şi mai precis, vor o sănătate cu proptele. Idealul lor este să umplem ţara de paturi de spital, fără să le dea prin cap că problema noastră este excesul de pacienţi, nu deficitul de spitale.

În aceeaşi logică (bun cuvânt am găsit), nu imunitatea naturală e preocuparea lor, ci vaccinările succesive, adică o protecţie externă, fie ea şi mistică, o dependenţă în toată regula. Oamenii noştri nu sunt deranjaţi de faptul că de aproape doi ani nimeni nu suflă o vorbă despre evitarea predispoziţiilor care vulnerabilizează pacienţii la orice viroză – acele predispoziţii fiind celebrele comorbidităţi care ţin şi cu, şi fără Covizi spitalele supraaglomerate. Dacă instinctul de autoconservare nu-ţi induce nicicum gândul cel bun că nu e normal să ne dorim o populaţie cazată în spitale (vedeţi cum nu ne mai trebuie nouă proprietăţi private?), atunci poţi parcurge traseul de tip reducere la absurd (aici chiar s-a nimerit bine limbajul de specialitate), că tot la vorba mea ajungi: în regulă, facem spitale tot la două străzi. Şi le umplem şi cu pacienţi. Şi pe cine angajăm noi în frumoasele noastre spitale? Stimulăm producţia de medici şi asisteţi medicali, nu? Foarte corect, pentru că în medicină aşa se ajunge, pe bază de necesar, nu pe bază de vocaţie. Că doar de-asta e dispusă lumea să investească sume astronomice şi să parcurgă distanţe considerabile ca să ajungă la un anumit medic şi nu la altul. Dar nici măcar nu-i întrebăm dacă vor să se facă medici sau asistenţi, că doar e pentru binele comun, ne mai luăm acu’ de la opţiuni personale? E foarte greu de înţeles păienjenişul gândirii oamenilor ăstora, pentru ei confortul ritualurilor proaste care îi îmbolnăvesc este atât de important, încât sănătatea înseamnă orice mecanism de contracarare a efectelor, în niciun caz înlăturarea cauzei.

De altfel, despre anumite cauze nici nu avem voie să vorbim, să nu greşim politic – unde să te apuci să discuţi despre dezastrul obezităţii? Doar noi ştim că obezitatea este o chestiune de ordin estetic, nu de ordin medical, şi ca atare intră la diversitatea gusturilor: “Eşti frumos/frumoasă aşa cum eşti, noi te iubim oricum.” – că exact asta ne preocupă pe noi negreşit. Nu avem voie să intrăm în farfuriile oamenilor nici cu cea mai blândă sugestie, soluţionăm chestiunea dându-le lor dreptul de a forţa vaccinuri în corpul nostru, ca să-i protejăm de propriile comorbidităţi puse cu mâna în majoritatea cazurilor – din nou, cu o “protecţie” mistică născută din spuma propagandei. Mai are sens să ne mai amărâm sufletul amintind că, în contextul vremurilor covide, nici măcar ansamblul comorbidităţilor sindicalizate nu a reuşit să ridice categoria de risc peste 1% în ce priveşte formele severe şi peste 0.14% în materie de mortalitate?

Una peste alta, viroza trece, comorbidităţile rămân, deci vrem spitale şi restul dozelor de la 3 în sus, căci spitalele sunt catedralele noastre şi poşircile experimentale cu eficacitate mistică sunt apa noastră sfinţită.