O recentă distribuire a postării prof univ. dr. Ion Giurcă, în care acesta susține argumentat faptul că 9
mai este indubitabil Ziua Independenței României a stârnit aprige dispute între cei ce împărtășesc
acest punct de vedere și cei ce consideră, tot cu argumente, că Independența trebuie sărbătorită pe
10 mai, ca până în 1947. De fapt este o confruntare între opiniile celor ce consideră ca dată cu
semnificație definitorie pentru afirmarea Independenței, 9 mai, pentru că atunci în 1877 a fost
proclamată Neatârnarea de către Camerele legiuitoare, respectiv cei ce consideră ca moment de
maximă relevanță pentru Independență 10 mai, când în anul 1877 a fost semnat decretul de
promulgare a Independenței de către Carol I. Desigur între aceștia din urmă se numără atât persoane
ce cred sincer că aceasta este data la care se impune sărbătorirea Zilei Independenței , cât și
monarhiști nostalgici ai sărbătoririi Independenței la 10 mai, de Ziua Regalității. Este evident că
aceștia din urmă încearcă, în demersurile de revitalizare a curentului pro-monarhic, (re)asocierea în
mentalul colectiv a Independenței cu Carol I, a faptului că înfăptuirea Independenței i se datorează.
Fără îndoială Carol I are un rol important în înfăptuirea acestui  deziderat național, dar nu absolut,
aspect pe care-l voi releva în continuare. 
De menționat faptul că obținerea Independenței a fost rezultatul inspiratei valorificări de către clasa
politică românească a unei CONJUNCTURI FAVORABILE din politica europeană, reprezentată de
Războiul ruso-turc (Oriental). Dealtfel, la începutul primăverii anului 1877, principele Carol I nici nu se
gândea la Independență, la valorificarea oportunității creată de acest război de care se temea, pentru
că în contextul implicării României și al unui deznodământ nefavorabil, tronul său era amenințat…În
scrisoarea adresată tatălui său, din  21 martie 1877, principele Carol I menționa explicit că se temea
de un eventual război pe care nu-l dorea: „Gravitatea situației m-a ocupat din cale afară, așa că n-am
putut să-ți scriu până acum…De curând părea inevitabilă imediata izbucnire a războiului și
reîncepuserăm negocierile cu Rusia. Azi strălucește din nou o rază de speranță (sic!), care amână
întrucâtva pericolul iminent. Cum se vor sfârși toate astea, mai la urmă, nu se poate prevedea…Aici
există, în general, convingerea că războiul se va putea  cu greu evita, chiar dacă Rusia ar vrea să-l
evite. Pentru noi, ar fi cea mai mare fericire dacă s-ar putea amâna catastrofa cu încă doi ani…”. Este
clar că principele nu a apreciat războiul ca o oportunitate pentru a obține Independența, că nu l-a dorit
și l-a considerat o catastrofă! Mai mult, într-o scrisoare din 28 martie 1877 adresată de asemenea
tatălui său (care-i sugerase anterior să opteze pentru neutralitate), Carol a consemnat: „Neutralitatea
politică am lăsat-o de mult de o parte. Situația politică cere ca noi să mergem CU CEL MAI TARE.”
Prin urmare, opțiunea sa inițială a fost NEUTRALITATEA, iar mai apoi (în contextul evoluției
evenimentelor) a se merge cu cel mai tare…Nici vorbă a fi pomenit în corespondența sa despre
Independență…
Ideia neutralității (ca opțiune „ratată”) a exprimat-o și în 14 aprilie 1877 când s-a adresat Corpurilor
Legiuitoare: „Războiul a izbucnit. Stăruințele noastre pe lângă Înalta Poartă și Puterile Garante, ca
NEUTRALITATEA noastră, pentru a cărei menținere în decurs de un an am făcut atâtea sacrificii…AU
RĂMAS FĂRĂ SUCCES”. Ca urmare, în conformitate cu prevederile Constituției din 1866, a solicitat
parlamentarilor să analizeze situația și să STABILEASCĂ „linia de urmare a guvernului” pentru a
apăra interesele României. Cu alte cuvinte, decizia era așteptată de la parlamentari, care potrivit
constituției reprezentau națiunea. Decizia acestora a fost grăbită de declanșarea bombardamentelor
artileriei otomane asupra unor localități de frontieră (pe 24 aprilie, de Sf. Elisabeta, guvernul i-a trimis
principesei, ca dar de ziua onomastică, prima ghiulea, cal. 22 mm, căzută pe teritoriul românesc, la
Brăila și rămasă neexplodată; pe această „dovadă” a agresării statului român a fost gravată data și o
dedicație). În 25 aprilie, constatând degradarea raporturilor cu Imperiul Otoman, continuarea
bombardării de către acesta a unor localități românești de la Dunăre, Carol I a declarat: „Vom fi siliți a
respinge forța cu forța”.  Ca urmare, la 26 aprilie 1977, artileria română a deschis focul asupra
Vidinului, impunându-i pe artileriști în mentalul colectiv ca „vestitori ai Independenței”. În 29 aprilie,
Adunarea Deputaților a dezbătut în ședință publică situația creiată, așa cum ceruse principele și a
adoptat următoarea moțiune:„Turcia prin declarațiile și actele sale de agresiune în contra României a
rupt singurele vechi legături care ne uneau cu dânsa și s-a pus în răzbel cu statul român; luăm act că
tunul românesc a răspuns deja la declarația de resbel a Turciei.”
În 7 mai, principele Carol I, luând cuvântul în Senat și-a exprimat indignarea pentru că românii au fost
provocați și atacați de turci pe teritoriul național. De remarcat că în aceiași zi, Consiliul de Miniștri a
analizat oportunitatea proclamării Independenței, reiterând că aceasta este atributul Parlamentului, ce
exprimă voința națiunii și că aceasta trebuie să se realizeze într-o ședință publică, printr-o moțiune.
Două zile mai târziu, la 9 mai, în ședința Adunării Deputaților, deputatul Nicolae Fleva (un om politic
uitat, extrem de activ și spumos ca politician, numit de unii mai în glumă mai în serios „Tribunul”
pentru naționalismul lui tumultos) a solicitat guvernului să-i comunice dacă a adus la cunoștința

Puterilor Garante ruperea relațiilor de dependență față de Înalta Poartă și prin urmare, dacă România
are independență absolută. Memorabilul răspuns al lui Mihail Kogălniceanu a confirmat Adunării
Deputaților că „..noi suntem o națiune liberă și independentă”. Ulterior, în jurul orelor 13.30, Adunarea
Deputaților a votat cu 79 de voturi pentru și 2 abțineri următoarea moțiune (de Independență):
„Camera, mulțumită de explicațiile guvernului asupra urmărilor ce a dat votul ei din 29 aprilie curent,
ia act de răzbelul dintre România și Turcia, că ruperea legăturilor noastre cu Poarta și Independența
absolută a României au primit consacrare oficială”. În aceiași zi, la orele 15.00 și Senatul a adoptat o
moțiune similară. Proclamarea Independenței a fost primită cu mult entuziasm de populație în
București, Iași, Craiova, Brăila și în alte orașe însemnate ale țării, fiind sărbătorită în stradă.
Proclamarea Independenței de către Parlament a reprezentat voința națiunii, conform constituției din

1866. De remarcat că cele două moțiuni au fost publicate în Monitorul Oficial după câteva zile
      (moțiunea Senatului în 14 mai- M.O. nr. 109, moțiunea Adunării Deputaților în 27 mai – M.O. nr.
      118). 
      Prin urmare, 9 mai este Ziua Independenței, deoarece a fost proclamată prin moțiune, printr-un act
      care potrivit constituției nu necesita promulgare de către principele Carol I. De aceia încercarea de a
      justifica sărbătorirea Zilei Independenței în 10 mai, când Carol a semnat declarația de  Independența,
      nu are suport legal. DIN PUNCT DE VEDERE JURIDIC, ACTUL OFICIAL PRIN CARE A FOST
      PROCLAMATĂ INDEPENDENȚA ÎL REPREZINTĂ MOȚIUNEA PARLAMENTULUI DIN 9 MAI. Fiind
      ședință publică, Independența a fost adusă la cunoștința națiunii în 9 mai 1877 chiar în sala de
      ședințe.
      Despre 9 mai 1877 și rolul Parlamentului în proclamarea Independenței, Mihail Eminescu a scris
      articolul „Întâmplări petrecute în Parlamentul român” apărut într-o publicație ieșeană, în data de 11
      mai: „Războiul dintre România și Turcia e declarat” și „INDEPENDENȚA ABSOLUTĂ A ROMÂNIEI A
      PRIMIT CONSACRAREA OFICIALĂ” (evident din partea Parlamentului nu a principelui Carol I). De
      asemenea, a arătat că hotărârea Parlamentului„ N-ARE NEVOIE SĂ FIE DEMONSTRATĂ”. Nu s-a
      abținut totuși să nu consemneze ironic, că prin moartea ”tutorelui otoman, minora Românie avea să
      treacă sub alt tutore”…
      De remarcat că evenimentele oficiale din data de 10 mai 1877 nu au fost dedicate ( fără echivoc)
      Independenței ci sărbătoririi Zilei Regalității, a împlinirii a 11 ani de la urcarea pe tron a lui Carol I.
      Programul de celebrare a Zilei Regalității a inclus: Te Deum pentru principe, adunare festivă pentru
      felicitarea acestuia, primirea marelui duce Nicolae (care neavând încuviințarea suveranului său nu s-a
      pronunțat despre Independență, rămânând extrem de rezervat) și participarea la un spectacol de
      teatru cu aceasta. În alocuțiunile rostite, vorbitorii au făcut referire și la importanța proclamării
      Independenței, dar adunarea festivă și ospățul au fost dedicate cinstirii principelui Carol I. Dimitrie
      Boteanu, vicepreședintele Senatului a reiterat meritul Parlamentului în proclamarea Independenței și
      necesitatea ca principele să o confirme pe câmpul de luptă și să o impună în cancelariile țărilor tutore 
      de atunci: „Camera și Senatul au recunoscut Independența față cu Turcia. Măria ta, în capul eroicei
      noastre armate, vei face a impune inamicului și a fi recunoscută și de puterile garante.” La rândul său,
      când s-a adresat celor prezenți Carol I a apreciat meritele celor două camere în înfăptuirea acestui
      deziderat al națiunii române. De asemenea, în mesajul său adresat acestora, la încheierea sesiunii
      extraordinare (15 mai 1877) a menționat printre altele: „Dumneavoastră, în ziua de 9 mai ați
      proclamat independența completă a României…Vă exprim în numele țării, recunoștința mea pentru
      marile acte naționale ce ați săvârșit…” (mesaj publicat în Monitorul Oficial nr. 135 din 16 iunie 1877). 
      Cred că încercarea impunerii datei de 10 mai ca Zi a Independenței se face cu eludarea adevărului
      istoric, într-un mod nu tocmai onest. Regele Carol I merită toată considerația românilor pentru rolul
      său în modernizarea și dezvoltarea statului, dar respectul față de acesta nu necesită măsluirea
      istoriei. Este adevărat că în perioada monarhiei s-a sărbătorit Ziua Independenței pe 10 mai, din
      raționamente de prea mare plecăciune față de monarh. 
      Și Legea nr. 103 din 2015, care consacră ziua de 10 mai ca zi de sărbătoare națională, fără a
      menționa explicit ce se sărbătorește este o altă măsură perfidă de sărbătorire a  Zilei Independenței, 
      în contextul mai larg al „Zilei Regalității”.
      Dacă greșesc în poziționarea și argumentația mea îmi cer scuze. Am cel puțin posibilitatea de a mă 
      consola cu faptul că multe nume sonore, inclusiv mari istorici au considerat tranșant că 9 mai este
      Ziua Independenței: Dinu C. Giurescu (Istoria României în date – 2010), Ioan Scurtu (Istoria românilor
      în timpul celor patru regi-2011), Ion Bulei (O istorie a românilor-2012). Nu cred că aceștia pot fi
      suspectați de simpatii comuniste… 
      P.S. Trebuie să recunosc că nici întâiul cetățean al țării se pare că nu împărtășește convingerea că
      ziua de 9 mai este Ziua Independenței. Dar nici ziua de 10 mai… Mesajul său din Parlament, cu
      prilejul  zilei de 9 mai a fost dedicat exclusiv Zilei Europei (căreia i-am transferat o parte din

suveranitate), evocării valorilor europene, nu și Independenței și a jertfei ostașilor români care au
luptat pentru confirmarea Independenței pe câmpul de luptă, precum și în al Doilea Război Mondial.
Parcă nu se adresa poporului român ci coetnicilor săi, la abația Seeon din Bavaria!