O relativ recentă postare din spațiul virtual, cu fotografia  locului de veci al eruditului profesor  Nicolae
Iorga, aflat într-o stare ce nu ne onorează,  relevă odată în plus că nu ştim să  cinstim cum se cuvinte
memoria elitelor şi a eroilor neamului.
Savantul Nicolae Iorga a fost un nedreptățit, în pofida serviciilor excepționale aduse națiunii, un
martir, ucis mişeleşte tocmai de cei ce s-au erijat în apărători ai ființei naționale, la 27 noiembrie
1940…

Coincidența a făcut ca înmormântarea sa să aibă loc în acelaşi zi ( 30 noiembrie), cu reînhumarea
opozantului său politic, Zelea Codreanu, victimă şi el al unui abject asasinat, în urma înscenării unei
evadări. Dacă Zelea Codreanu a avut parte de fastuoase funerarii, la care au luat parte inclusiv
membrii ai guvernului, în frunte cu generalul Ion Antonescu şi reprezentanți ai lui Hitler şi Mussolini,
pentru savant nu s-au acceptat funerarii naționale, dorinduse ca înmormântarea sa să se desfăşoară
într-un nedrept anonimat. A fost interzis ca profesorului să-i fie dat meritatul onor al recunoştinţei! Nu
s-a vrut ca el să fie plâns public! Nici presa vremii n-a menţionat nimic despre trecerea la cele
veşnicie a marelui savant. Numai  „Universul“ a îndrăznit să publice un foarte scurt necrolog, în pofida
cenzurii instituite…

Înmormântarea lui Nicolae Iorga s-a făcut în  tăcere, discret… Dacă în ţara nu i s-a dat onorul meritat,
în străinătate 47 de universităţi şi academii au arborat drapelul în bernă, în semn de preţuire ştiințifică
a sa.
Cu toate interdicţiile impuse de legionari,  la cimitirul Bellu, au participat academicienii Rebreanu,
Motru, Petrovici, Antipa, Nistor, Nae Popescu, Bănescu, Caracostea, Capidan, Rosetti şi Carpen, în
frunte cu  preşedintele Academiei Române, Constantin Rădulescu-Motru. Acesta a şi  ţinut un mic
discurs, extrem de elogios despre Nicolae Iorga, despre care afirma că deține „toată înţelepciunea şi
originalitatea unui geniu”. 
Din nefericire, onorul recunoştinței nu i-a fost dat de statul român, prin instituțiile sale ci de cãteva
personalități ce au sfidat interdicțiile de participare, fiind prezente la tristul eveniment ca „persoane
fizice”…
Nedreptatea făcută marelui savant prin laşitatea instituțiilor societății a fost emoționant clamată de
scriitorul Alexandru Stamatiad într-o  epistolă adresată lui Perpessicius: „Sunt zdrobit.  Cincizeci de
ani de muncă puşi în serviciul ţării n-au putut să oprească banda de brute cu labele lor păroase să ni-l
răpească. Popor de ticăloşi şi de nemernici! Academia a tăcut. Universitatea a tăcut. Biserica a tăcut.
Magistratura a tăcut. Armata a tăcut. Societatea scriitorilor români a tăcut. Presa a tăcut. O ţară
întreagă a tăcut. Îmi ascund capul în mâini de-atâta ruşine. Hotărât, nu l-am meritat. Dacă acest
neam ar sta o sută de ani în genunchi şi încă n-ar răscumpăra grozăvia crimei şi laşitatea tăcerii. Mi-s
ochii umezi de lacrimi“. 
Văzând starea mormântului savantului trebuie să ne fie umezi ochii tuturor celor cu  simțire
românească. Trebuie să ne întrebăm cu ce se ocupă Ministerul Culturii? Să ne  răspundă de ce în
schimb sunt ridicate în România monumente pentru  minoritari  dovediți de istorie  ca înrăiți
antiromâni, declarați oficial criminali de război? De ce nu există preocupare pentru locul de veci al
profesorului, în timp ce s-au ridicat obedient monumente celor ce au bombardat în al Doilea Război
Mondial România, aducând moartea pentru mii de civili  nevinovați…